Peste 70% din rezultatul procesului investitional (unii spun chiar ca procentul tinde catre 90%) se datoreaza modului de alocare a activelor (actiuni, obligatiuni, depozite bancare, alte instrumente financiare mai putin lichide). Restul de 30% revine modului de subalocare pe fiecare clasa de active.
Daca ne referim la actiuni – categoria de active din portofoliu individual care genereaza cea mai mare dificultate de selectie, alocarea presupune stabilirea sectoarelor de activitate in care se va investi in mod preponderent, capitalizarea emitentilor (companii mici vs. blue-chips), growth stocks vs. value stocks etc.
Selectia efectiva a emitentilor din portofoliu reprezinta ultima parte a procesului de alocare a activelor, iar parerile cu privire la gradul in care acesta poate influenta in mod semnificativ randamentul portofoliului individual sunt controversate.
Cum in realitate pietele nu sunt in totalitate eficiente (cel putin pietele emergente cu o lichiditate scazuta, cum este si cazul BVB), marturisesc ca imi este greu sa accept o diminuare a importantei acestei etape a procesului investitional.
Este adevarat ca au existat perioade pe piata de capital autohtona (anul 2007 si nu numai) in care nu conta foarte mult procesul de selectie efectiva a emitentilor. Important era sa fii in piata pentru ca randamentul final nu diferea in mod semnificativ, desi din punct de vedere fundamental erau discrepante mai mult decat evidente intre emitenti.
Revenind la procesul de alocare a activelor pe clase de emitenti, una dintre intrebarile pe care cred ca si-o pune fiecare investitor este „grow stocks sau value stocks ?”,
Adica, actiuni orientate spre crestere, cu o rata de crestere a profitului semnificativ mai mare decat media pietei si din acest motiv cu indicatori care din punct de vedere al analizei fundamentale indica o supraevaluare la momentul analizei sau actiuni orientate spre valoare cu o politica de dividend constanta, percepute ca fiind „mult mai putin riscante” si cu o stabilitate mai mare.
De-a lungul timpului au existat perioade in care actiunile bazate pe crestere au adus in mod constant randamente superioare, urmate de perioade in care actiunile orientate spre valoare au preluat suprematia.
Spre exemplu, incepand cu anul 1987 si pana la sfarsitul deceniului, actiunile orientate spre valoare din cadrul indicelui S&P 500 au avut performante net superioare, pentru ca incepand cu mijlocul anilor ’90 pentru o perioada lunga de timp actiunile bazate pe crestere sa revina in atentia investitorilor, iar inceputul urmatorului deceniu sa fie dominat din nou de actiunile orientate spre valoare.
Diferenta de randament este si ea semnificativa, astfel incat daca s-ar putea obtine un tipar, avantajul din punct de vedere investitional ar fi major, cel putin pana la momentul in care acesta ar fi incorporat in piata si s-ar transforma intr-un nou mit.